Cuprins
Când germanii au venit să facă sticlă (1797)
În anul 1797, administrația imperiului habsburgic a avut o idee ambițioasă: să construiască o fabrică de sticlă în pădurile de lângă Mănăstirea Putna. Nu era o idee întâmplătoare – pădurile aveau lemn din abundență, iar lemnul era combustibilul esențial pentru cuptoarele de sticlă.
Negustorul evreu Jossel Reichenberg din Rădăuți și directorul economic Franz Pauly au obținut permisiunea și au întemeiat Putner Glashütte – huta de sticlă de la Putna. Pentru a o face să funcționeze, au adus meșteri și muncitori din Boemia, din Pădurea Boemiei, oameni obișnuiți cu munca grea în pădure și cu producția de sticlă.
În 1803, 35 de familii germane au sosit din districtul Prachin (sud-vestul Boemiei) și au întemeiat satul Karlsberg – numit după arhiducele Karl. Au primit case, pământ, scutire de taxe timp de 10 ani, și au început să facă sticlă: pahare, geamuri, sticle, lămpi.
Copiii germani și românii la aceeași școală
În 1803 s-a deschis și o școală catolică în Karlsberg. Aici învățau copiii coloniștilor germani, dar și copii români care voiau să învețe germana – limba imperiului, limba carierei, limba modernității.
Unul dintre elevii școlii catolice din Karlsberg a fost Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului național Ciprian Porumbescu. Un copil român, fiu de preot ortodox, învățând germana la o școală catolică, într-un sat de sticlari boemieni, lângă cea mai importantă mănăstire românească.
Aceasta era Bucovina habsburgică: un loc unde identitățile se întâlneau, se respectau și se îmbogățeau reciproc.
Când sticla s-a topit, oamenii au rămas
După trei decenii de producție, huta de sticlă a fost închisă în 1827 – concurența era prea mare, transportul prea greu, administrația prea deficitară. Dar coloniștii germani nu au plecat. Au rămas în Karlsberg, devenind tăietori de lemne, fermieri, meșteșugari.
Satul lor va supraviețui până în 1940, când germanii bucovineni vor fi evacuați în Germania nazistă. Dar asta se va întâmpla peste un secol – între timp, Karlsberg și Putna vor deveni scena altor industrii, mai mari și mai zgomotoase.
Când pădurea a devenit bani (1830-1890)
După închiderea hutei, economia s-a reorientat către ceea ce Putna avea din belșug: lemn. Pădurile administrate de Fondul Religionar Ortodox al Bucovinei – instituția care gestiona averile Mănăstirii Putna – au devenit motor al dezvoltării locale.
Masivele Glodu, Oglinda, Zahăstria și Putnișoara erau pline de molid de calitate superioară. Anual se tăiau zeci de mii de metri cubi, transportați cu boi și cai, plutăriți pe râul Putna, apoi vânduți în Galiția și Austria.
Antreprenori evrei din Rădăuți și Vicov câștigau licitațiile de exploatare, angajau români și germani din Karlsberg ca muncitori, și făceau avere din comerțul cu lemn. Era capitalism habsburgic la forma sa cea mai pură: multi-etnic, reglementat, eficient.
Când a venit trenul în pădure (1898)
În 1889, un inspector forestier pe nume Feiner a început să vorbească despre modernizare: drumuri permanente, depozite organizate, telegraf forestier, poate chiar o cale ferată.
În 1894, firma Alexander von Popper – cel mai mare industriaș forestier din Carpații de est – a primit aprobarea să construiască o cale ferată forestieră cu locomotivă cu aburi între Putna și Oglinda, pe valea Putnișoarei.
În februarie 1898, linia a fost finalizată: 10 kilometri, două locomotive Krauss din München, 12 vagoane pentru bușteni. Era prima cale ferată forestieră mecanizată din nordul Bucovinei – originea locală a legendarei "mocănițe".
În 1896, chiar ministrul agriculturii al Austro-Ungariei a venit să vadă cu ochii lui minunea: gaterele cu aburi, drumurile forestiere model, barăcile muncitorilor, linia ferată în construcție. A plecat impresionat și a recomandat ca sistemul de la Putna să fie aplicat în tot imperiul.
Când totul ardea într-o noapte (1907)
La 30 martie 1907, un incendiu devastator a mistuit fabrica Union AG din Putna – succesoarea firmei Popper, cea mai mare fabrică de cherestea din Bucovina: 10 gateruri duble, 10 fierăstraie circulare, fabrică de lăzi, tot.
Peste 1.000 de oameni au rămas fără de lucru. Pagubele au fost uriașe. Fondul Religionar a decis să nu mai dea concesiuni marilor companii vieneze și să sprijine antreprenori locali.
Dar în loc să fie sfârșitul industriei, a fost doar o pauză. Pentru că în Putna deja funcționa altceva, ceva care va supraviețui până la cel de-al Doilea Război Mondial: fabrica de sticlă a lui Friedrich Fischer.
Maestrul Fischer și sticla care lumina România (1885-1944)
În jurul anului 1885, un industriaș german pe nume Friedrich Fischer a deschis o fabrică de sticlă în Putna. Nu era prima – asta știm deja – dar avea să fie cea mai longevivă și cea mai importantă.
Fischer a condus fabrica aproape șase decenii, trecând peste toate schimbările politice: sfârșitul imperiului habsburgic (1918), integrarea în România Mare, criza economică, războaiele. A murit aproape de 100 de ani, în 1944, când fabrica lui ardea în luptele dintre armata germană și sovietică.
Singura fabrică de sticlă plană din România Mare
În 1919, o comisie ministerială din București a venit să evalueze industriile din noua provincie – Bucovina tocmai se unise cu România. Inginerul I.P. Gigurtu a scris în raport:
"Fabrica de sticlă din Putna este în prezent singura unitate de producție de sticlă plană din întreaga Românie Mare. Capacitatea anuală este de 600.000 m² de sticlă."
Imaginați-vă: un sat din nordul Bucovinei producea toate geamurile pentru ferestrele României! Fabrica consuma peste 40.000 m³ de lemn pe an și angaja 300 de muncitori.
Meșterii boemieni și drumul spre Irlanda
În 1908, un maestru sticlar pe nume Franz Terme a venit din Boemia să lucreze la fabrica Fischer. Aici l-a cunoscut pe Tecla, o localnică, s-au căsătorit și au avut cinci copii. Unul dintre ei, Josef, avea să devină legendă.
Josef a învățat meseria la vârsta de 10 ani, suflând sticlă în atelierele lui Fischer. A crescut în Putna, vorbea românește, germanește și rutenește, și muncea zi de zi la cuptoare.
În 1940, familia a fost evacuată în Germania odată cu toți germanii bucovineni. După război, Josef a ajuns în Irlanda, la celebra fabrică Waterford Crystal – cea mai prestigioasă fabrică de cristal din lume.
Acolo, Josef Cretzan a devenit "Master of Masters" (Maestrul Maeștrilor), cel mai respectat suflător de sticlă din Waterford. A lucrat 37 de ani, a făcut cupa prezentată președintelui Kennedy în 1963, candelabre pentru Westminster Abbey, piese pentru muzee din întreaga lume.
În 2022, fiul său David a scris biografia tatălui: The Master of Masters: The Life of Josef Cretzan. În ea, Putna apare ca locul unde totul a început – satul din munții Bucovinei unde un copil a învățat să transforme focul și nisipul în artă.
Când focul a venit din nou
Fabrica Fischer a supraviețuit decenii, dar focul a venit mereu înapoi:
- 21 februarie 1925 – Un gazometru explodează, incendiu devastator, 7 milioane lei pagube
- 15 iunie 1940 – Scurtcircuit în grajd, incendiu violent
- 1944 – Distrugerea finală în luptele celui de-al Doilea Război Mondial
Piatra care ținea casele în picioare (1898-1944)
Alături de fabrica de sticlă, în Putna mai funcționa ceva la fel de important: fabrica de ciment a industriașului Emanuel Axelrad din Cernăuți.
Folosind calcarul din carierele locale și argila din malurile râului Putna, fabrica producea ciment hidraulic certificat de laboratorul imperial din Viena – cea mai înaltă garanție de calitate din imperiu.
Cimentul de la Putna a construit case, biserici, poduri în toată Bucovina. Era o industrie mai puțin spectaculoasă decât sticla, dar la fel de esențială.
Fabrica a funcționat, cu întreruperi, până în 1944. Spre deosebire de fabrica de sticlă, despre care amintirea s-a estompat, fabrica de ciment a rămas în memoria locală mai puternic. Chiar și astăzi, zona se numește "Valea Cimentului", iar în anii 1990-2010 a funcționat aici un restaurant popular numit "În Ciment" – amenajat într-o fostă clădire industrială.
Ce a rămas astăzi
După 1944, liniștea s-a așezat din nou peste Putna. Lemnul și piatra au redevenit tăcute. Fabricile au dispărut, trenul forestier s-a topit în rugină, coloniștii germani nu s-au mai întors niciodată.
Dar memoria a rămas. Dacă știi unde să cauți, găsești:
Urme materiale:
- Fundații de beton în "Valea Cimentului" și "La Fabrică"
- Cariere abandonate pe dealuri
- Terasamente unde trecea calea ferată pe valea Putnișoarei
- Fragmente de cărămidă, zgură, cioburi de sticlă
Urme în memorie:
- Numele locurilor: "La Fabrică", "Valea Cimentului", "Dealul Hutei"
- Amintiri transmise oral de bunici către nepoți
- Fotografia din 2022 când Josef Cretzan, "Maestrul Maeștrilor" de la Waterford, a fost omagiat în Irlanda – un bătrân care își amintea Putna copilăriei sale
Urme în documente:
- Sute de articole din ziare austro-ungare și românești
- Contracte de colonizare din arhivele de la Viena
- Rapoarte ministeriale din 1919
- Biografia lui Josef Cretzan, scrisă în 2022
De ce contează această poveste
Istoria industrială a Putnei nu este o curiozitate locală. Este o fereastră către cum s-a făcut modernitatea în Europa de Est: prin colonizare, prin exploatarea sistematică a resurselor, prin coexistența mai mult sau mai puțin pașnică a diferitelor etnii și religii.
Este o poveste despre cum un sat românesc ortodox a devenit, pentru 150 de ani, și colonie germană catolică, și centru industrial, și nod feroviar – fără să înceteze să fie sat românesc ortodox cu mănăstire și pelerinaje.
Este o poveste despre oameni care și-au transformat munca în artă: Josef Cretzan suflând sticlă la Waterford, Friedrich Fischer conducând fabrica timp de șase decenii, coloniștii germani care au rămas când fabrica s-a închis pentru că Karlsberg devenise casa lor.
Și mai ales, este o poveste despre fragilitate: despre cum focul a mistuit, pe rând, toate aceste industrii, lăsând în urmă doar ruine și amintiri. O avertizare că progresul nu este niciodată garantat, că ceea ce se construiește într-un secol poate dispărea într-o noapte.